Bucuresti, prieten cu bicicleta

Adică aproape prieten cu bicicleta. Din septembrie mi-am luat inima-n dinţi, mi-am zis ca nu mai am niciun motiv să mă ascund după deget - de genul sunt însărcinată, mi-e teamă să nu cad, e frig, plouă etc - şi m-am urcat pe bicicletă spre serviciu şi spre alte destinaţii.
Surpriza plăcută este că în Bucureşti se merge relativ mai bine decât acum 1 an, când am mers ultima oară - şi am căzut - şi mult mai în siguranţă decât acum cinci ani, când am mers prima oară - şi am fost dărâmată. Maşinile aproape că nu-ţi mai taie faţa, aproape că te observă când treci pe lângă ele, aproape că te şi lasă să avansezi la semafor iar şoferii se uită în oglindă înainte să deschidă portiera. Un bemol sunt, însă, pietonii, pe care până acum nu-i observam, preocupată fiind să-mi păzesc viaţa în faţa traficului rutier. Lumea se uită la mine şi-şi continuă liniştită traversarea în diagonală sau pasul pe stradă pentru a privi troleul din zare de parcă eu n-aş exista. Nu de puţine ori a trebuit să fac scamatorii pentru a evita un pieton care, privindu-mă cu nonşalanţă în ochi, a păşit chiar în faţa mea.
Disperarea mă apucă, însă, în faţa RATB-ului. Mi se par cei mai periculoşi: trec foarte aproape, riscând să mă dezechilibreze, claxonează când sunt chiar în spatele meu, lucru care mă face să tresar de spaimă şi să-mi crească pulsul sau, pur şi simplu, merg în paralel atât de aproape încât mă obligă să mă urc pe trotuar.
Circul pe stradă, pentru că nu vreau să incomodez lumea de pe trotuar şi pentru că vreau să arăt că acolo este locul bicicletelor. În felul ăsta, eu acţionez.